aralya

A murit un simbol

Da, bineînţeles am fost acolo şi încă de mai multe ori. Vanitate, fiţă? Credeţi că degeaba se scrie aralya cu “y”? Nu am găsit simbolul pe tastatură, altminteri litera ar fi semănat ceva mai mult cu “ü”.

Păi, să vedem ce înseamnă “fiţă”: capriciu, chef, fandoseală, fantezie, fason, maimuţăreală, moft, naz, poftă, prosteală, sclifoseală, toană, pârţag, scălâmbăială, scălâmbăiere, scălâmbătură, fasoleală, hachiţă, izmeneală, pandalie, marghiolie, nacafa, pală, marghioleală, năbădaie, toancă, zâmbâc, schimonosire, schimonositură, paraxenie, bâzdâc, farafastâc, marafet, boală, dambla.

Recunosc şi mă recunosc.

Cuvântul are totuşi o valenţă general acceptată pozitivă, altfel de ce să numeşti aşa un prestigios, bine plasat şi corespunzător de piperat local, doar dacă nu invitai poate trecătorul la un soi de grădină zoologică, unde putea vedea: “capricii,  fandoseli, fantezii, fasoane, maimuţăreli, mofturi, nazuri, pofte, prosteli, sclifoseli, toane, pârţagul, dar şi scălâmbăieli, fasoleli, hachiţe, izmeneli, pandalii, marghioli şamd” şi toate acestea în cea mai concretă formă, după modelul “la marian”, “le geta şi nelu”… “la fiţe” .

(Ah, Pipera vine de la piperat! Cum de nu mi-am dat seama până acum?!)

Fiţe e cu siguranţă unul din laitmotivele lumii în care trăim şi o aspiraţie a noastră,  aşa cum este o aspiraţie pe de altă parte şi unul din binecunoscutele personaje ale romanului contemporan - pe care-l citim, vedem şi trăim zilnic. Trebuie să spun cine? N-aş prea vrea. E totuşi antologic, nici nu mai e el, ci un veritabil caracter de roman, care s-ar putea numi Omul. E bucată din  din lumea în care trăiesc, care mă influenţează şi care sunt.

Cu toate că treceam pe la vag numitul local, era pentru mine o lume în care nu puteam să mă integrez. Şi asta nu din lipsa mea de toleranţă sau din verticalitate, ci pentru că nu mă accepta. Lucru vizibil în felul în care mă trata personalul, care era mai mult ca mine decât ca ei de fapt, dar care avea pe faţă expresii de tipul „Cine naiba mai eşti şi tu? Ce cauţi aici, nu pleci mai repede? Eşti un nimeni!”. Maşina mea modestă nu avea loc în parcare în defavoarea unor mijloace de transport sclipitoare cu sigle sugestive. De vină cred că sunt şi culorile şterse pe care le port în comparaţie cu “asorteurile” din nou sclipitoare şi probabil culoarea părului. Desigur multe îmi scapă!

De fiecare dată când ajungeam să uit ce mi se întâmplase ultima oară, trecem pe acolo pentru o apă plată, o salată de fructe, spectacolul naturii şi spectacolul figurilor; cel puţin aşa vreau să cred. Ultima oară, aproape sigur ultima oară, acest lucru s-a întâmplat sâmbătă.

Cred că pentru mine locul echivalează cu atracţia unei mărgici de sticlă sau mai bine zis de plastic, viu colorate.

Fiind sâmbătă seara, am găsit din noroc o masă; nu îndrăznisem să intru în parcare de teama eşecului iminent. Dar masă nu înseamnă şi scaune, ci în acest caz particular un singur scaun, noi fiind două persoane. După cinci minute de stat în picioare şi ignorare din partea domnului în alb şi negru, acesta din urmă ne-a anunţat condescendent “(că) colegul, nu el!”. Pesemne că uitasem The Poşeta şi The Maşina acasă. Oare sunt antrenaţi să vadă lucrurile astea? Sau eram pe lista neagră a celor care nu au comandat în viaţa lor The Apa Plată…

Inutil să spun, colegul nu a apărut prea curând şi am plecat de acolo destul de liniştite.

Dincolo de această linişte, promisiune de a nu mai călca pe acolo niciodată, dar promisiunea mi-a îndeplinit-o altcineva. Luni. Luni locul a dispărut şi o dată cu el simbolul meu al lumii contemporane (nu mi-l asum, îl declar iată domeniu public) şi ocaziile mele de întâlnire cu realitatea.

Nu te vom uita niciodată şi suntem alături de familia îndoliată!

[Desen cu pomişor] Please consider the environment before… Reciclaţi, reciclaţi

Popularity: 46% [?]